Era 17 iulie 2026 și mă aflam în Croația. Aveam nevoie să localizez un telefon și, ca oricine în situația asta, aveam nevoie repede.
Am ajuns pe un site al cărui ecran de plată conținea o singură informație despre bani: o probă de 24 de ore, la 0,50 euro. Am introdus datele cardului și am apăsat butonul de jos, pe care scria „Continua”.
Serviciul nu a produs niciun rezultat. Am închis pagina cu sentimentul, moderat, că pierdusem cincizeci de cenți. Am găsit ulterior telefonul cu serviciul Find my Device de la Google.
A doua zi, pe 18 iulie, cardul mi-a fost debitat cu 39,90 euro, cu titlu de abonament. Nu îl solicitasem. Nu bifasem nimic. Iar despre reînnoire, despre periodicitate sau despre cuantum nu văzusem, pe ecranul acela, absolut nimic.
Întrebarea greșită și întrebarea corectă
Am căutat, evident, Termenii și condițiile. Erau acolo, accesibili printr-un link discret plasat sub formular, iar în cuprinsul lor se preciza că perioada de probă se convertește automat în abonament. Informația exista, deci. Undeva.
Reflexul – inclusiv reflexul juridic prost – este să te oprești aici și să formulezi întrebarea de ce nu ai citit? Este întrebarea greșită, pentru că mută discuția pe terenul diligenței consumatorului, adică exact acolo unde o vrea comerciantul.
Întrebarea corectă este alta: permite legea ca elementul esențial al prețului să fie menționat într-un document accesoriu, în loc să figureze pe ecranul pe care se exprimă consimțământul?
Formulată astfel, întrebarea își schimbă și titularul sarcinii probei. Art. 5 din OUG nr. 34/2014 este lipsit de echivoc: sarcina probei privind îndeplinirea cerințelor în materie de informare revine profesionistului. Nu consumatorul trebuie să demonstreze că nu a fost informat, ci profesionistul trebuie să demonstreze că a informat – și că a făcut-o în forma și în momentul cerute de lege.
Formularea de pe buton. Cauza Fuhrmann-2
Norma incidentă este art. 8 alin. (2) din OUG nr. 34/2014, care transpune art. 8 alin. (2) din Directiva 2011/83/UE. Textul impune ca, atunci când plasarea comenzii presupune activarea unui buton sau a unei funcții similare, acesta să fie etichetat lizibil doar cu mențiunea „comandă ce implică o obligație de plată” ori cu o formulare neambiguă corespunzătoare. Iar teza finală prevede sancțiunea: în caz de încălcare, consumatorul nu are nicio obligație în temeiul contractului sau al comenzii.
Întinderea acestei cerințe a fost lămurită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-249/21, Fuhrmann-2-GmbH împotriva B., hotărârea din 7 aprilie 2022.
Fuhrmann-2 era proprietara hotelului Goldener Anker din Krummhörn-Greetsiel, ale cărui camere se rezervau prin www.booking.com. Un consumator a efectuat o rezervare, nu s-a prezentat, iar hotelul i-a pretins taxe de anulare de 2.240 de euro. Acțiunea în pretenții a ajuns în fața Amtsgericht Bottrop, iar soarta ei depindea integral de o singură chestiune: dacă butonul pe care scria „Finalizează rezervarea” satisfăcea exigența legală.
Instanța de trimitere a formulat următoarea întrebare:
Articolul 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva [2011/83] trebuie interpretat în sensul că, pentru a răspunde la întrebarea dacă un buton sau o funcție similară, a căror activare face parte dintr-un proces de efectuare a unei comenzi în cadrul unui contract la distanță care urmează să fie încheiat prin mijloace electronice, în sensul prevăzut de primul paragraf al acestei dispoziții, și care nu sunt etichetate cu mențiunea «comandă ce implică o obligație de plată», sunt etichetate cu o formulare neambiguă corespunzătoare care să indice că a face comanda implică obligația de a plăti comerciantului, se ia în considerare exclusiv etichetarea butonului sau a funcției corespunzătoare?
Curtea a optat pentru prima variantă. În dispozitiv se reține că, în acest scop, trebuie avute în vedere exclusiv cuvintele care apar pe buton sau pe funcția similară. Consumatorul trebuie să înțeleagă, numai din formularea afișată acolo, că prin activarea butonului se obligă la plată.
Raționamentul merită reținut, pentru că explică rigiditatea soluției. Obligația impusă profesionistului nu este una de informare difuză, ci de semnalizare a momentului precis al angajării contractuale. Or, o astfel de obligație nu poate fi îndeplinită decât la locul și în clipa în care angajamentul se produce efectiv – adică pe buton. Admițând că ansamblul procesului de comandă ar putea suplini o etichetă deficitară, cerința s-ar dizolva în aprecierea de la caz la caz și și-ar pierde tocmai funcția pentru care a fost edictată. Comerciantul nu se poate prevala, prin urmare, nici de textele intermediare, nici de arhitectura paginii, nici de Termenii accesibili printr-un link.
Pe ecranul care mă privește, butonul spunea „Continua”. Un cuvânt care nu indică nici existența unei plăți, cu atât mai puțin caracterul ei recurent.
Merită observat și regimul sancțiunii. Teza finală a art. 8 alin. (2) nu instituie o nulitate în accepțiunea clasică, ci o ineficacitate care operează de plano și unilateral, exclusiv în favoarea consumatorului. Consecința practică este că nu discutăm despre denunțarea unui abonament existent, ci despre inexistența obligației – o distincție care schimbă complet poziția de negociere.
Textul a fost, de altfel, întărit recent: prin OUG nr. 18/2026, în vigoare de la 27 martie 2026, prima teză a art. 8 alin. (2) a fost modificată, informarea precontractuală trebuind furnizată „imediat înainte” de plasarea comenzii, cu extinderea listei informațiilor obligatorii. Formularea este, practic, antiteza practicii de a plasa prețul recurent în subsolul documentației.
Un element de extraneitate lipsit de relevanță. Pammer și Hotel Alpenhof
Obiecția previzibilă a oricărui comerciant în această situație este că plata a fost efectuată din alt stat. Ea este însă neîntemeiată.
Cauzele conexate C-585/08, Peter Pammer împotriva Reederei Karl Schlüter GmbH & Co. KG, și C-144/09, Hotel Alpenhof GesmbH împotriva Oliver Heller, hotărârea Marii Camere din 7 decembrie 2010 (ECLI:EU:C:2010:740), privesc criteriile după care se stabilește că un profesionist își direcționează activitatea către statul membru pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul.
Curtea a construit, în acest scop, o listă de indicii expres neexhaustivă, între care: caracterul internațional al activității; utilizarea unei limbi sau a unei monede diferite de cele folosite în mod obișnuit în statul de stabilire al profesionistului, cu posibilitatea de a plasa și confirma comanda în acea limbă; menționarea unor numere de telefon cu prefix internațional; efectuarea de cheltuieli cu un serviciu de referențiere pe internet, destinat facilitării accesului consumatorilor din alte state membre; utilizarea unui nume de domeniu de prim nivel diferit de cel al statului de stabilire; menționarea unei clientele internaționale.
Confruntând lista cu situația de fapt, indiciile se verifică practic integral.
Consecințele sunt duble. Pe planul legii aplicabile, art. 6 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 (Roma I) supune contractul de consum legii reședinței obișnuite a consumatorului, cu păstrarea protecției conferite de dispozițiile imperative ale acesteia. Pe planul competenței, art. 17–18 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (Bruxelles I bis) permit consumatorului să acționeze la instanțele de la propriul domiciliu. Noțiunea de activitate „direcționată” fiind comună celor două instrumente, ea primește o interpretare unitară.
Locul fizic din care a fost activat butonul este, așadar, indiferent.
Punerea în întârziere
Am sesizat comerciantul printr-o notificare transmisă pe 21 iulie 2026, la ora 13:53. Am expus situația de fapt și am invocat, cumulativ:
- neformarea valabilă a comenzii – art. 8 alin. (2) din OUG nr. 34/2014, în lumina cauzei C-249/21;
- neîndeplinirea obligației de informare asupra prețului total și a caracterului recurent – art. 6 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 8 alin. (2), cu sarcina probei revenind profesionistului potrivit art. 5;
- practici comerciale neloiale – omisiunea înșelătoare (art. 7) și acțiunea înșelătoare (art. 6) din Legea nr. 363/2007;
- dreptul de retragere, cu termenul prelungit cu 12 luni în lipsa informării conforme, și inexistența oricărei obligații de plată pentru serviciul pretins prestat;
- caracterul abuziv al clauzei de reînnoire automată, nenegociată individual, în sensul Legii nr. 193/2000;
- neconformitatea serviciului digital – OUG nr. 141/2021, care transpune Directiva (UE) 2019/770;
- legea aplicabilă și competența, cu argumentele expuse mai sus.
Am solicitat restituirea integrală și încetarea abonamentului, indicând, în caz de refuz: sesizarea ANPC și, prin rețeaua CPC, a autorității de profil din statul de stabilire; sesizarea Centrului European al Consumatorilor; continuarea procedurii de chargeback deja inițiate; acțiunea civilă în fața instanțelor române.
Deznodământul
Răspunsul a venit în aceeași zi, la ora 18:36:
Hello,
We confirm that the refund has been processed successfully using the same payment method used for the subscription.
In addition, the subscription has been canceled, so no further charges will be made to the account.
Depending on your bank’s processing times, it may take between 5 and 10 business days for the amount to appear in your account.
If the payment still hasn’t appeared after that period has elapsed, we recommend that you contact your bank directly for more information about the status of the transaction.
Nicio contestare a argumentelor. Nicio contraofertă. Patru ore și patruzeci și trei de minute.
În loc de concluzie
Ceea ce m-a costat patruzeci de euro este, pentru altcineva, un model de afaceri – iar el nu se sprijină pe prestația vândută, care în cazul meu nu a produs absolut niciun rezultat, ci pe arhitectura ecranului de plată. Suma mică, la vedere. Suma mare, în documentul accesoriu. Un buton care nu spune ce face. Fenomenul are deja o denumire consacrată în dreptul consumului – subscription trap – și se află pe agenda legislativă a Comisiei, în lucrările pregătitoare ale viitorului act privind echitatea digitală.
Ce mi se pare însă mai interesant din perspectivă profesională este că întregul edificiu se prăbușește la prima confruntare serioasă. Un profesionist convins de temeinicia poziției sale se apără; unul care știe că poziția lui nu rezistă restituie imediat sumele percepute, fără să conteste argumentele, înainte ca discuția să ajungă în fața unei autorități.
