În mai 2020, o societate românească cumpără de la un producător italian 19.500 kg de pulpe de pui. Marfa este livrată și recepționată la 14.05.2020 fără obiecțiuni. La 05.08.2020, după revânzarea unei părți semnificative a mărfii, cumpărătoarea invocă existența unor vicii și pretinde restituirea parțială a prețului.
Între părți începe un litigiu în Italia, ce se finalizează la 17.05.2023 printr-o hotărâre prin care se constată că instanța italiană nu este competentă să judece cauza întrucât aceasta este de competența instanțelor române. Soluția rămâne definitivă la 17.11.2023.
Ulterior, la 26.06.2024, cumpărătoarea sesizează Judecătoria Arad, ocazie cu care, în calitate de avocat, am reprezentat vânzătoarea și am invocat, printre altele, excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Începutul prescripției: vicii aparente vs. vicii ascunse
Pentru soluționarea excepției prescripției, în primul rând trebuia să se determine dacă viciile invocate erau aparente sau ascunse. Cumpărătoarea susținea că viciile sunt ascunse, iar vânzătoarea susținea că viciile sunt aparente, însă chiar și în ipoteza calificării lor ca vicii ascunse, termenul de prescripție tot ar fi împlinit.
În soluționarea acestei prime probleme de drept, Judecătoria Arad prin Sentința civilă nr. 5272/20.12.2024 a reținut următoarele:
În susţinerea cererii, aceasta a invocat faptul că o parte din produsele achiziţionate de la societatea pârâtă nu au corespuns calităţilor convenite de către părţi, întrucat marfa avea o vechime mai mare de două luni, nu era de primă calitate, nu avea un miros plăcut, o parte din marfă fiind de culoare vineţie şi cu pene, fiind improprie consumului uman.
Viciile ascunse, spre deosebire de cele aparente, sunt cele care, la data predării, nu puteau fi descoperite, fără asistenţă de specialitate, de către un cumpărător prudent şi diligent [1707 alin. (2) C. civ.]. Or, chestiunile invocate de reclamantă ar fi putut fi descoperite printr-o examinare exterioară a produselor, nefiind nevoie de o asistenţă de specialitate.
Reclamanta, prin notele scrise formulate, a invocat faptul că aspectele semnalate se circumscriu noţiunii de viciu ascuns întrucât deschiderea celor 1950 de cartoane de pulpe nu era o măsură rezonabilă, având în vedere că în comerţul cu alimente este important să se sigure integritatea ambalajului şi trasabilitatea alimentară.
Instanţa nu poate reţine aceste susţineri ca fiind întemeiate, întrucât analiza viciu aparent versus viciu ascuns se face prin raportare la un criteriu clar şi determinat prevăzut de lege şi anume daca viciu ar fi putut fi descoperit la o simpla analiză a mărfurilor achiziţionate, fără a fi nevoie de o expertiză de specialitate. Faptul că era o cantitate mare de colete care ar fi trebuit să fie deschise pentru a putea observa dacă marfa este conform calităţilor convenite, nu face ca presupusele deficienţe invocată să se circumscrie noţiunii de viciu ascuns.
Întreruperea prescripției – procesul desfășurat în Italia
Cumpărătoarea a susținut și că litigiul din Italia ar fi întrerupt prescripția și că nu este ținută de respectarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 2539 alin. (2) Cod civil, deoarece instanța italiană și-ar fi declinat competența în favoarea celei române, fără a respinge pretențiile. Drept urmare, în lipsa unei hotărâri de respingere, termenul de prescripție s-ar fi întrerupt prin raportare la art. 2539 alin. (1) Cod civil.
Cu privire la acest motiv de întrerupere a termenului de prescripție, Judecătoria Arad a reținut următoarele:
La data de 17.05.2023, instanţa italiana a constatat că nu este competentă să judece cauza nefiind de competenţa instanţelor italiene, hotărâre care a rămas definitivă la data de 17.11.2023, conform codului de procedură italiană.
În conformitate prevederilor art.2539 alin.2 C.civ., cererea reconvenţională formulată în cadrul dosarului de mai sus, ar fi avut aptitudinea să întrerupă termenul de prescripţie, dacă în termen de 6 luni de când hotărârea de respingere a rămas definitivă, cu condiţia însă ca noua cererea să fie admisă. Cu toate acestea, nu a fost formulată de către reclamantă o nouă cerere de chemare în judecată în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, prezenta cerere fiind introdusă la data de 26.04.2024.
Susţinerile reclamantei conform cărei nu sunt incidente prevederile art.2539 alin.2 C.proc.civ ci prevederile art.2539 alin 1 C.proc.civ., nu pot fi reţinute de instanţă deoarece soluţia a fost una de respingere, întrucât cauza nu era de competenţa instanţelor italiene, astfel cum este prevăzut în cuprinsul art. 132 pct 4 C.proc.civ. Aşadar nu a operat o declinare de competenţă in favoarea Judecătoriei Arad ci acţiunea a fost respinsă ca nefiind de competenţa instanţelor italiene.
Tribunalul Arad confirmă soluția Judecătoriei Arad
Apelul formulat de către cumpărătoare este respins ca nefondat de către Tribunalul Arad prin Decizia civilă nr. 285/03.07.2025, reținându-se în esență următoarele:
Cu privire la caracterul aparent sau ascuns al viciilor:
Tribunalul reţine însă, că, raportat la situaţia de fapt din speţă şi la dispoziţiile legale incidente, este mai puţin relevant dacă a fost vorba de vicii aparente sau vicii ascunse, termenul de prescripţie fiind împlinit la data introducerii acţiunii. Astfel, chiar admiţând că în speţă este vorba de vicii ascunse sau de o lipsă a calităţilor convenite, asimilată viciilor ascunse în ce priveşte termenul de prescripţie, tribunalul reţine că termenul de prescripţie a început să curgă la data descoperirii viciilor, respectiv data de 29.07.2020 conform propriilor susţineri ale apelantei.
Mai mult, conform art. 2.531 alin. 1 lit. a) C.civ., termenul de prescripţie începe să curgă cel târziu la 1 an de la data recepţionării, în speţă, 14.05.2021, neputând curge de la altă dată ulterioară.
În ce priveşte susţinerea potrivit căreia anterior achiziţionării de către apelantă produsele au suferit decongelări şi recongelări fapt ce a fost constatat doar cu ocazia efectuării expertizei în dosarul de asigurare dovezi, tribunalul consideră că aceasta nu are relevanţă pentru începutul termenului de prescripţie atât timp cât apelanta a fost înştiinţată cu privire la lipsa conformităţii mărfii vândute anterior acestei constatări făcute de către expert. Prin urmare, constatările din expertiză nu au fost determinante pentru stabilirea neconformităţii produselor de către apelantă astfel că nu se poate susţine că de la acea dată a început să curgă termenul de prescripţie.
Cu privire la întreruperea prescripției ca urmare a procesului desfășurat în Italia:
În ce priveşte acest aspect, tribunalul consideră că nu poate fi vorba de o întrerupere a termenului de prescripţie întrucât litigiul s-a finalizat cu constatarea că instanţa italiană nu este competentă să soluţioneze cauza.
Chiar dacă textul de lege invocat de apelantă – art. 2.539 alin. 1 C.civ. – prevede că „) În cazurile prevăzute la art. 2.537 pct. 2 şi 3, prescripţia este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă”, tribunalul consideră că acesta se referă la situaţia în care organul necompetent îşi declină competenţa, nu când este vorba de o necompetenţă generală a instanţei, în această situaţie cererea fiind în fapt respinsă, devenind incident alineatul 2 al art. 2.539 C.civ. potrivit căruia „prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă”.
De altfel, aceasta este şi interpretarea dată de doctrină: „Totuşi, prescripţia extinctivă nu va fi considerată întreruptă atunci când, fiind sesizată o instanţă necompetentă, aceasta nu ar urma să pronunţe soluţia declinării competenţei, ci va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române sau, constatând că, în speţă, competenţa aparţine unui organ fără activitate jurisdicţională, va respinge cererea ca inadmisibilă” (G. Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituţii de drept civil, Ed. Hamangiu 2012, pag. 316)”.
Constatarea necompetenței generale vs. respingerea cererii ca inadmisibilă
În mod corect și pe deplin justificat ambele instanțe au confirmat poziția vânzătoarei. Eventualele neconformități ale produselor puteau fi identificate fără asistență de specialitate încă de la momentul recepției, deci aveau natura unor vicii aparente.
Deschiderea ambalajelor nu schimbă natura unor eventuale vicii și nu justifică o extindere artificială a noțiunii de „viciu ascuns”, atunci când orice cumpărător diligent ar fi putut observa neconformitățile încă de la recepție. În mod corect, instanța a reținut că aceste împrejurări confirmă, și nu înlătură, caracterul aparent al viciilor.
În plus, hotărârea pronunțată în Italia nu reprezintă o simplă declinare a competenței, ci o constatare a necompetenței generale, aspect cu impact direct asupra calculului termenului de prescripție. În acest context, dispozițiile art. 2539 alin. (2) Cod civil devin aplicabile, impunând obligația introducerii unei noi cereri în România în termen de maxim 6 luni.
În consecință, pentru ca prescripția să fie într-adevăr întreruptă, cumpărătoarea ar fi trebuit să depună acțiunea în fața instanțelor române în cel mult 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii italiene – termen pe care nu l-a respectat.
