Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Din cuprinsul acestor prevederi se deduce și caracterul obligatoriu al hotărârilor CJUE. Pe această temă, în dreptul român, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1039/2012 a stabilit următoarele:
Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudenţială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispoziţiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate şi faţă de celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziţii.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, având competenţa de interpretare a dreptului Uniunii Europene (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr.383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.281 din 21 aprilie 2011), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti naţionale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii.
În continuare urmează să analizăm, cu referire la un caz concret, cum se aplică această teorie.
Somație europeană de plată la Tribunalul București
La 10.11.2022, o societate din România, cu sediul în Timiș, înregistrează la Tribunalul București o cerere de emitere somație europeană de plată împotriva unei societăți din Italia.
Între cele două societăți nu exista un contract scris. Pe facturile emise de către societatea din România era menționat că orice litigii care decurg din factura emisă conform documentelor de transport menţionate vor fi soluţionate de instanţele din România.
Câtă vreme mărfurile vândute de societatea din România au fost livrate în Italia, în baza regulilor generale și speciale prevăzute de Regulamentul nr. 1215/2012 (la care face trimitere Regulamentul nr. 1896/2006) instanțele din Italia ar fi fost competente să analizeze cererea de emitere somație europeană de plată.
Instanțele din România ar fi fost eventual competente doar dacă s-ar fi reținut aplicabilitatea art. 25 din Regulamentul nr. 1215/2012, adică existența acordului părților pentru atribuirea competenței în favoarea instanțelor din România.
Hotărârea CJUE din 8 martie 2018 în cauza C – 64/17, Saey Home & Garden NV/SA
Pentru a se decide dacă sunt competente sau nu instanțele din România în virtutea unei clauze atributive de competență, instanța sesizată trebuie să analizeze dacă sunt incidente dispozițiile art. 25 din Regulamentul nr. 1215/2012. Cu alte cuvinte, dacă există un acord pentru atribuirea competenței instanțelor din România ca urmare a inserării în cuprinsul facturilor a unei astfel de clauze.
Întâmplarea face că pe exact această problemă de drept, cu 4 ani înainte, CJUE a stabilit următoarele:
Articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că, sub rezerva verificărilor pe care trebuie să le efectueze instanța de trimitere, o clauză atributivă de competență, precum cea în discuție în litigiul principal, stipulată în condițiile generale de vânzare menționate în facturile emise de una dintre părțile contractante, nu îndeplinește cerințele acestei dispoziții.
Sentința civilă nr. 3058/08.12.2022 a Tribunalului București (prima încercare)
În acest context, teoretic, Tribunalul București trebuia să respingă cererea de emitere somație europeană de plată, ca nefiind de competența instanțelor din România.
Cu toate acestea, completul investit, nu are obiecțiuni din perspectiva competenței generale, ci doar din perspectiva competenței teritoriale. Astfel, la 08.12.2022 decide declinarea soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, în circumscripția căruia reclamantul își avea sediul, cu următoarea motivare:
Reţine Tribunalul că, potrivit menţiunii finale a fiecărei facturi:” Orice litigii care decurg din factura emisă conform documentelor de transport menţionate vor fi soluţionate de Instanţele din România.”, fără ca părţile să fi identificat în mod expres instanţele din Bucureşti.
În acest sens, Tribunalul apreciază că susținerea reclamantei potrivit căreia ar fi vorba despre competenţa ascestei instanţe, este lipsită de fundament legal având în vedere că pretențiile solicitate de reclamantă se întemeiază contractul încheiat de părți, contract care stabileşte clar atât locul plăţii cât şi locul executării obligaţiilor contractuale asumate.
Întrucât sediul reclamantei, se află în județul Timiș tribunalul apreciază că instanţa competentă din punct de vedere teritorial este Tribunalul Timiș.
În acest fel, completul C18-Fond de la Tribunalul București a ignorat complet interpretarea dată de CJUE în cauza C – 64/17, Saey Home & Garden NV/SA.
Încheiere finală (dezinvestire) din 23.03.2023 a Tribunalului București (a doua încercare)
După pronunțarea aceastei soluții, societatea din România, fără a mai aștepta soluția din partea Tribunalului Timiș ca urmare a declinării, înregistrează la data de 17.03.2023 o nouă cerere de emitere somație europeană de plată (identică primei), tot pe rolul Tribunalului București.
Hazardul a făcut ca această a doua cerere să fie alocată completului C25-Fond, care la data de 23.03.2023 a decis respingerea cererii ca nefiind de competența instanțelor din România, cu următoarea motivare:
2. Creditoarea a indicat în cererea de emitere a somației europene de plată (punctul 3) că temeiul de competență al instanței îl constituie alegerea părților, făcută de comun acord și a specificat la punctul 11 din formularul de cerere că această alegere de competență decurge dintr-o mențiune finală din cuprinsul fiecărei facturi emise de creditoare, potrivit căreia „orice litigii care decurg din factura emisă conform documentelor de transport menționate vor fi soluționate de instanțele din România” unită cu faptul că debitoarea a recepționat produsele, a efectuat plăți parțiale și nu a formulat vreo opoziție la facturile emise de creditoare.
3. În hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată la data de 8 martie 2018 în cauza C – 64/17, Saey Home & Garden NV/SA s-a reținut că o clauză atributivă de competență stipulată în condițiile generale de vânzare menționate în facturile emise de una dintre părțile contractante, nu îndeplinește cerințele art. 25 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, respectiv nu constituie o convenție atributivă de competență aptă să justifice competența internațională a unei instanțe.
4. Față de aceste împrejurări, văzând și că în speță competența instanțelor române nu poate fi stabilită nici prin raportare la prevederile art. 4 alin. 1 și 7 alin. 1 lit. a) și b) din Regulamentul nr. 1215/2012, instanța constată îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 11 alin. 1 lit. a) din Regulamentul nr. 1896/2006 și urmează să respingă cererea în considerarea necompetenței internaționale a instanțelor române.
Somaţie europeană de plată din 28.03.2023 a Tribunalului Timiș
La 5 zile după ce Tribunalul București a decis cu titlu definitiv (în cel de-al doilea dosar) că instanțele din România nu sunt competente să analizeze cererea de emitere somație europeană de plată, completul C5NLP/PI de la Tribunalul Timiș, în urma declinării primului dosar de la Tribunalul București, decide contrariul și admite cererea.
Așadar, pe aceeași problemă de drept, avem 3 soluții, de la 3 judecători diferiți, dintre care, din păcate, doar unul face aplicarea cu prioritate a prevederilor comunitare. Aceasta este dealtfel și soluția corectă.
O cerere de emitere somație europeană de plată este apreciată de către un judecător de la București ca nefiind de competență instanțelor din România (după ce cu 3 luni înainte un alt judecător de la Tribunalul București a declinat aceeași cerere la Tribunalul Timiș), iar un judecător de la Tribunalul Timiș, apreciază exact aceeași cerere ca fiind de competența instanțelor din România și o și admite.
Din păcate dreptul e tot o loterie.
Opoziție la somație europeană de plată
Am formulat opoziție la somația europeană de plată din 28.03.2023, care este în prezent în curs de judecată pe rolul Tribunalului Timiș.
Sper că în final și Tribunalul Timiș va reține soluția deja definitivă (și corectă) a Tribunalului București din 23.03.2023 în sensul necompetenței instanțelor din România.
Îndependent de prevederile art. 25 din Regulamentul nr. 1215/2012 și de interpretarea dată acestora de către CJUE prin hotărârea din 8 martie 2018 în cauza C – 64/17, Saey Home & Garden NV/SA, unei instanțe nu îi pote fi atribuită competența printr-o mențiune în acest sens făcută în cuprinsul unui facturi. Inclusiv potrivit art. 1203 Cod civil clauzele compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.
To be continued…
