Prezentam printr-un articol precedent cum în anul 2023 Tribunalul Timiș admitea cererea unui creditor din România de emitere a unei somații de plată europene împotriva unui debitor din Italia. Creditorul a înregistrat cererea în fața instanțelor din România bazându-se pe faptul că în facturile emise de către acesta era următoarea mențiune:
Orice litigii care decurg din factura emisă conform documentelor de transport menţionate vor fi soluţionate de instanţele din România.
Ulterior, Tribunalul Timiș a admis opoziția debitorului și a dispus continuarea procedurii potrivit regulilor ordonanței de plată. În acest context se punea problema dacă mai poate fi contestată competența instanțelor din România, invocându-se în acest sens de către creditor o decizie absurdă a Curții de Apel Cluj din anul 2023 care ignoră jurisprudența CJUE și spune în esență următoarele:
Dat fiind că instanţa din statul de origine este, conform art. 17.1 din Reg. 1896/2006 competentă să analizeze cererea pe dreptul comun, verificările efectuate de instanţă prin raportare la art. 4 din Reg. 1215/2012 şi la susţinerile părţilor privind împrejurările în care s-ar fi derulat raporturile juridice dintre ele nu se mai impuneau a fi realizate, deoarece conform celor de mai sus, competenţa era deja câştigată de instanţele din România.
Sentința civilă nr. 817/06.11.2024 a Tribunalului Timiș
Din fericire Tribunalul Timiș a ținut cont de prevederile art. 148 alin. (2) din Constituția României și de caracterul obligatoriu al hotărârilor CJUE, ignorând opinia Curții de Apel Cluj.
Drept e că nici nu era dificil de ignorat o astfel de opinie având în vedere deciziile CJUE în cauzele C–144/12, Goldbet Sportwetten GmbH vs. Massimo Sperindeo, respectiv C–94/14, Flight Refund Ltd vs. Deutsche Lufthansa AG.
Pentru a admite excepția necompetenței generale a instanțelor din România în procedura ordonanței de plată, Tribunalul Timiș a reținut următoarele:
Tribunalul Timiș observă că CJUE a tranșat această chestiune prin hotărârea pronunțată la data de 8 martie 2018 în cauza C–64/17, Saey Home & Garden NV/SA, prin care s-au reținut următoarele:
”Potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile articolului 25 din Regulamentul nr. 1215/2012, prin faptul că exclud atât competența determinată de principiul general al instanței de la domiciliul pârâtului, consacrat la articolul 4 din acest regulament, cât și competențele speciale menționate la articolele 7-9 din acesta, sunt de strictă interpretare în privința condițiilor pe care le stabilesc (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2017, Leventis și Vafeias, C-436/16, EU:C:2017:497, punctul 39, precum și jurisprudența citată).
În special, instanța sesizată are obligația de a examina in limine litis dacă clauza atributivă de competență a constituit efectiv obiectul unui consimțământ între părți, care trebuie să fie exprimat în mod clar și precis, formele impuse la articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 având, în această privință, rolul de a asigura dovedirea efectivă a consimțământului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2017, Leventis și Vafeias, C-436/16, EU:C:2017:497, punctul 34, precum și jurisprudența citată).
Rezultă că articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, sub rezerva verificărilor pe care trebuie să le efectueze instanța de trimitere, o clauză atributivă de competență, precum cea în discuție în litigiul principal, stipulată în condițiile generale de vânzare menționate în facturile emise de una dintre părțile contractante, nu îndeplinește cerințele acestei dispoziții”.
În speță, se constată că părțile nu au încheiat un contract în formă scrisă, raporturile desfășurându-se pe baza comenzilor efectuate de partea debitoare, creditoarea fiind cea care a emis facturile fiscale cu privire la prețul bunurilor vândute, în cuprinsul acestora regăsindu-se și mențiunea de alegere a competenței.
Din actele aflate la dosar nu rezultă că alegerea de competență a instanțelor din România conform mențiunii din facturi a făcut obiectul unui consimțământ al debitoarei, care să respecte condițiile de a fi exprimat în mod clar și precis. Nu se poate deduce din înscrisurile dosarului că debitoarea și-a exprimat vreun acord (consimțământ) scris sau verbal cu confirmare de primire.
Mai mult, creditoarea avea obligația de a dovedi existența unor obiceiuri statornicite în acest sens de părți, însă nu a făcut o asemenea probă, ca exemplu, prin formularea unor căi de atac în fața instanțelor române la care debitoarea să fi recunoscut existența clauzei atributivă de competență invocată.
Nu se poate reține nici incidența cazului al treilea prevăzut de art. 25 din Regulament chiar dacă ne aflăm într-un caz de comerț internațional, era necesar a se dovedi încheierea între părți a unei clauze atributive de competență într-o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt sau ar trebui să fie la curent și care, în cadrul acestui tip de comerț, este cunoscută pe larg și respectată cu regularitate de către părțile la contractele de tipul pe care îl implică acest domeniu comercial, pe motiv că nu s-a făcut dovada incidenței acestui caz în speță.
Importanța analizei regulilor de stabilire a competenței
Dacă avocatul este într-adevăr primul judecător al cauzei, reclamantul fiind cel care stabilește instanța căreia să i se adreseze, atunci analiza pe care o face avocatul reclamantului din această perspectivă este fundamentală.
În povestea noastră creditorul pretindea plata a 265k Euro, reprezentând contravaloarea unor facturi emise în perioada august – noiembrie 2021. La 10.11.2022 creditorul formulează cererea de emitere a somației de plată europene în fața instanțelor din România, iar la 06.11.2024 se admite excepția necompetenței generale a instanțelor din România.
Urmează probabil un alt litigiu în Italia, însă până una alta creditorul a pierdut 2 ani de zile și așteaptă de mai bine de 3 ani să își încaseze creanța de 265k Euro, față de care probabil să se pună în discuție inclusiv prescripția.
Așadar, chiar dacă somația de plată europeană s-a admis inițial de către instanțele din România (și într-un termen relativ scurt), analiza bazată pe mențiunea din facturile emise de către creditor s-a dovedit a fi în final în defavoarea acestuia.
