Mai ajunge Ivan la ghivan…
N-am auzit-o de când m-am mutat la Cluj și nu știu dacă e folosită în alte părți. În Maramureș însă era o frază destul de folosită.
Când voiai ceva cu ardoare și după ce toate argumentele rezonabile erau epuizate, iar răspunsul era în continuare negativ, îl băgai la înaintare pe Ivan.
Pentru aceia dintre voi care nu pricepeți graiul maramureșan, titlul s-ar traduce ceva de genul: lasă, nu-i nimic, o să-mi ceri și tu la un moment dat ceva, însă pentru că nu mi-ai dat acum ceea ce îți cer, nici eu n-o să-ți dau. Sau, ai mâncat azi Ivan, ești sătul, dar o să-ți fie din nou foame, iar mâncarea e la mine.
La auzul acestei fraze instant te gândeai că roata se întoarce. Chiar dacă azi ești ok și n-ai nevoie de nimic, în același timp nu ai nicio garanție că mâine nu vei avea nevoie de ceva. Și-atunci, de cele mai multe ori cedai.
Quid pro quo
După această deja prea lungă introducere, aș vrea să fac o paralelă între titlul acestui articol și marea majoritate a avocaților. În special în contextul din aceste zile cu protestele magistraților.
Nu mai am facebook, dar mai intru uneori de pe telefonul soției mele pe contul ei. Într-una din aceste vizite am observat o grămadă de avocați ce aveau la poza de profil însemnat mare ca să iasă în evidență «susțin protestul magistraților».
În contrast, am citit un articol excelent al lui Radu Chiriță. În articol concluziona: domnilor şi doamnelor procurori şi judecători, oricât aş vrea, nu pot să fiu solidar cu protestele voastre.
Ei bine, văzând această diferență de abordare, am stat să mă gândesc. Eu de care parte sunt?
Și pentru că povestea are legătură cu titlu, primul gând care mi-a trecut prin minte a fost că ar trebui să fiu de partea celor care susțin protestul magistraților. La o analiză superficială are sens această alegere. Ești avocat și stai la mâna unor magistrați. În consecință, ești solidar cu protestele lor, gândindu-te că în acest fel poate într-o situație 50/50 o să-ți dea ție dreptate. Pentru aceleași considerente nici nu critici soluțiile uneori aberante primite.
Cu alte cuvinte te susțin acum pentru că s-ar putea să am nevoie de ajutor în viitor. Nu te critic, pentru că am și alți clienți și nu vreau să aibă de suferit din cauza acestor critici. Chiar dacă uneori sunt perfect justificate.
Cum și de ce susțin un anumit demers?
După o analiză mai aprofundată însă, mi-am dat seama cât de mult greșesc. Pe de o parte gândul că magistrații ar fi atât de ușor influențabili încât o poză pe facebook prin care le declari susținerea ar putea să îți dea un avantaj în proces (deși sunt convins că marea majoritate a avocaților care și-au pus acele poze au facut-o cu asta în minte). Pe de altă parte gândul că absența criticii este în interesul justiției, al nostru și al clienților noștri.
Potrivit lui Einstein nebunia înseamnă să faci acelaşi lucru în mod repetat şi să te aştepţi să obţii alt rezultat. Pornind de la asta, credeți că printr-o atitudine de obediență și conformism putem obține îmbunătățirea actului de justiție și implicit rezultate mai bune pentru noi și clienții noștri? Eu cred că nu. Cel puțin nu pe termen lung.
Suținerea oricărui demers trebuie să aibă la bază o minimă informare asupra elementelor esențiale ale acestuia. Și nu trebuie făcută cu gândul că mai ajunge Ivan la ghivan. În plus, susținerea nu înseamnă lipsa criticii. Astfel că dacă măcar 10% dintre noi am scrie și despre bune și despre rele în actul de justiție, cred că lucrurile ar începe să se schimbe. Când îţi spune unu’ că eşti beat îl trimiţi la culcare. Când îţi spun doi, te duci tu să te culci.
